Pete MICI și MARI pe suflet, amintiri auditive ce dor, fel și fel de senzații uneori incontrolabile, acestea toate le lasă stigma în urma ei, vădit pregătită să zdruncine orice formă de wellbeing și sănătate mintală.
De ce considerăm stigma sechelă post Covid și de ce este atât de important în stigmă să vorbim pe tonuri înalte, să se audă cât mai departe de ea și cât mai aproape de soluții și celelalte afecțiuni implicate, de ce este atat de important sa vorbim de stigmă indiferent de forma în care se manifestă, aflăm azi de la Andrei Alexandrescu, psiholog și specialist în coaching
Cum arată stigma socială…
… etichetare, stereotipuri și teamă?
Când ești stigmatizat, ceilalți te pun într-o lumină rea datorită percepției lor asupra unor elemente care îți sunt caracteristice.
Din nefericire, sunt multe motive: personalitate dificilă, probleme de sănătate mintală, apartenența la grupuri cu interese diverse, religia, rasa, istoricul judiciar, consumul de alcool și de substanțe sau notele bune de la școală sunt doar câteva dintre ele. Asta înseamnă că există foarte multe motive ca tu să te simți „rău”, fiind subiectul stigmatizării, iar alții să se simtă „bine” pentru că au dreptate și încredere în modelele lor de gândire.
Stigmat (din gr.) reprezenta semnul/tatuajul care se aplica cu metalul încins pe pielea deținuților sau sclavilor, astfel încât toată lumea să știe de excluderea lor din societate.
Poate că acum lucrurile nu mai sunt atât de „fizice”, însă stigmatizarea și auto-stigmatizarea produc efecte sociale și psiho-individuale intens negative.
Legat de sănătatea mintală, Dr. Marjorie Baldwin a scris în cartea „Living and Working with Schizophrenia” cinci factori de bază care contribuie la fenomenul de stigmatizare:
- Atribuirea responsabilității. Oamenii cred despre cei cu probleme mintale că sunt responsabili de condiția lor – de parcă aceștia doresc să trăiască o viață plină de simptome.
- Nesiguranța (pe termen lung). Dacă credem că situația unei persoane care suferă de o boală mintală nu se va schimba, vom fi înclinați să stigmatizăm.
- Impredictibilitatea (termen scurt). Cei ce nu au un comportament predictibil, vor fi mai des stigmatizați.
- Incompetența. Dacă cineva este văzut ca incompetent în a lua decizii raționale, va fi obiectul stigmei.
- Periculozitate. Persoanele cu boli mintale sunt bănuite că pot recurge la acte de violență, deci stigmatizate.
Organizația Mondială a Sănătății trage semnale de alarmă cu privire la stigma socială legată de Covid-19 – persoanele care au fost infectate de virus pot fi victimele etichetelor, stereotipurilor, discriminării etc.
Tot OMS explică faptul că stigma asociată Covid-19 se bazează pe trei factori:
- boala este nouă și există multe necunoscute;
- ne este frică de necunoscut;
- este ușor să asociem această frică cu persoanele din jur;
Motive și „lumea de astăzi”
Studiile conduc către ideea unui proces automat, care ne-a ajutat de-a lungul existenței să supraviețuim și care are în centru evaluarea celorlalți în raport cu mediul, realizată mai mult sau mai puțin conștient. Astfel, mintea noastră încearcă să răspundă automat la o serie de necunoscute care fac referire la persoanele din jur, pentru a asigura supraviețuirea – Îmi poate face rău? Poate intra în competiție cu mine? Va fi omul acesta o povară pentru mine?
Frica este emoția principală din spatele înclinației de a stigmatiza. În cazul acesta, ne e frică de lucrurile pe care nu le știm, de a ne pierde stabilitatea și controlul asupra oamenilor și mediului.
Pentru că nu am înțeles care e treaba, în concret, cu Covid-19, am legat acest virus de îmbolnăvire și, de ce nu, chiar moarte. Doar ne e teamă tuturor de ea, nu? Asta înseamnă că persoanele infectate ne pot pune viața în pericol.
Revenind la „lumea de astăzi”, aceea în care nu mai umblăm cu ghioaga în mână și pistolul în buzunar, amenințările asupra vieții nemaifiind la tot colțul, trebuie să ne așezăm, să gândim lucid și să ne uităm ”de sus” asupra tiparelor automate. Adică să ne autocunoaștem. Dar pe bune.
Strigăt de autocunoaștere
Ca pasionat, întotdeauna m-am întrebat de ce specia noastră nu se apleacă mai intens pentru a înțelege fascinanta lume a „fenomenologiei mintale”? De ce nu prioritizăm înțelegerea modului propriu de funcționare?
Dacă știi, cât de cât, cine ești și ce vrei, vei putea vedea mai bine „care este drumul tău” și vei putea relaționa mult mai bine cu mediul înconjurător … cel puțin nu vei fi ca o particulă de polen în mișcare Browniană.
Fundația
Să începem cu începutul … adică cu Matrix (filmul, nu problemele la matematică!).
Maxima și ideea centrală a filmului, care doar pare că este o înlănțuire de cafteli fără de oprire, este „Nosce Te Ipsum”, adică „lozinca” platonico-socrateană „Cunoaște-te pe tine însuți”. Tinerelul Neo, personajul central al filmului, avea să treacă prin călătoria inițiatică, pornind de la faptul că încă nu își dăduse seama care îi este țelul … simțea parcă o adiere care-i spunea că trebuie să facă mai mult decât atât. Pentru a putea ajunge unde își dorea, a trecut prin tot felul de momente dificile, chiar cu prețul vieții. Neo voia să facă bine în lume și să aducă adevărul la lumină. Fără procesul său „dur” de auto-cunoaștere, nu putea ajuta pe nimeni – nici măcar pe sine. La final și-a dat seama că încă nu și-a terminat călătoria. Și tot așa … Filmul este o metaforă excelentă, din punctul meu de vedere, vis-a-vis de viață (și da … ne mai și caftim).
Ei, cei din jurul lui trecuseră înaintea lui prin călătoria de inițiere, așa că l-au putut înțelege și i-au putut fi alături chiar dacă uneori Neo mai făcea nazuri, nu se pricepea sau se împotrivea. Când se certau, în esență, erau tot unul pentru celălalt.
Stigma ca lipsă a cunoașterii de sine
În primul rând, de ce am vorbit atât, aparent, pe lângă subiect? Ce-i cu Matrix, Neo și „cunoaște-te pe tine însuți”?
Păi…ne e greu să înțelegem lucrurile și mediul înconjurător dacă: nu căutăm să învățăm continuu, ne piere curiozitatea și intrăm în bula „ce cred eu este adevărat”, adică iubim atât de mult perspectiva și părerea noastră. Nu înțelegem care ar putea fi motivele pentru care noi înșine înregistrăm anumite stări – știu că e ușor să dăm vina pe vreme, alți oameni și să luăm pastile, însă în anumite momente, lucrurile stau puțin diferit.
Un sondaj al Intrusive Thoughts arată că peste 58% dintre angajați și-au mințit șefii atunci când și-au luat concediu medical. Adică le-au spus că au guturai, febră sau indigestie în loc să le spună că au probleme legate de psihic, dispoziție, concentrare, anxietate, care fac parte din o cu totul altă categorie – sănătate mintală.
Îmi aduc aminte de momentul în care bunicul meu, care împlinește 95 de ani, m-a întrebat „ce-i tataie cu depresia asta? Tot aud de la televizor?!”. După ce i-am explicat despre ce e vorba l-am întrebat: „Pe vremea ta exista așa ceva? Vorbeați între voi de faptul că nu vă simțiți bine psihic pe termen lung? Că nu găsiți un rost în ceea ce faceți?”.
Răspunsul a fost scurt, simplu și cât se poate de hazliu „Nu, nu exista. Nu aveam timp să avem depresie!”.
Pe lângă răspuns, să ne amintim ce spun izvoarele scrise – psihologia a fost interzisă în anumite perioade ale regimului comunist.
Interesant nu? Ce mi-a atras atenția prin comparație, este presiunea socială galopantă pe care o resimțim acum, față de perioadele anterioare. Și tocmai pe această presiune socială trebuie să o luăm de guler pentru multe dintre dezechilibrele noastre psihice.
Tot din perspectivă socială există și stigmatizare chiar și stigmatizarea de la locul de munca, iar aici intrăm într-o discuție destul de lungă (pe care o scurtez:)) privind „normalul”.
Este normal să faci o mulțime de lucruri și anormal să nu faci. Este normal să muncești din greu, anormal să fii leneș. Ești normal când te simți bine, anormal când te „plângi” în fața lumii că treci prin clipe grele. Acest ultim aspect este în proces de restructurare, din fericire, inclusiv prin cercetările lui Brene Brown despre vulnerabilitate.
În concluzie, să spui la un loc de muncă că te lupți cu anxietatea, depresia, fobia socială îți poate pune pe cocoașă un mare steag roșu – devii anormal (în comparație cu persoana căutată), poți fi etichetat că nu vei aduce nici un beneficiu sau că vei avea performanță scăzută sau că lumea va consuma timp și bani cu tine. Studiile, așa cum sunt ele, arată că în multe din cazuri situația stă tocmai invers.
Stigma virozei
Am povești din pandemie la care am râs cu lacrimi. Mă rog, a fost mai mult de-a râsu-plânsu. Virusul și panica, când oamenii au mers fizic la muncă, au generat reacții asemănătoare cu cele specifice copilăriei, care sunau așa: „dacă n-ai adidași șmecheri, n-ai ce căuta cu noi”. Am auzit câteva cazuri care în momentul în care persoanele au fost la locul de muncă și au încercat să salute alți colegi, s-au lovit de un carton pliat în formă piramidală, de genul celor puse pe jos cu „atenție, podeaua-i jilavă”, pe care scria „Stai la cel puțin 2 m de biroul meu, dezinfectat și cu mască”. Desigur, normele igienico-sanitare sunt și erau oricum importante și înainte de pandemie … dar înțelegeți ce spun!
Medicii au avut și ei probleme. Familia nu-i mai voia aproape pe motiv că sunt purtători, iar prietenii i-au scos din cercurile sociale cu o promptitudine scoasă din codul bunelor maniere.
Oare toți medicii au fost purtători? Oare ei nu se îngrijesc de propria sănătate, s-au expus în totalitate și urmăresc să ne îmbolnăvească și pe noi, apropiații lor? Cunoaștem, cu exactitate, informații despre virus sau facem presupuneri bazate pe surse de informare îndoielnice?
Noroc că a apărut vaccinul. Parcă îmi și imaginez un nou val de reacții ca cele cu „adidașii”, dar de data aceasta „dacă nu ești vaccinat, nu ai ce căuta în jurul meu”.
Acestea, dragii mei, sunt tot stigmatizări și strâns legate de influența socială, dar mai mult, de credințele noastre atât de limitative încât nu pot exceda propriul areal. Le facem cu toții în diverse momente, mai ales dacă ne încearcă dispoziții psihice mai puțin dorite, dacă suntem obosiți sau tensionați.
La ce ajută stigmatizarea și „ce-i normal” să facem
Simplu spus, mai ales la adresa sănătății mintale, la absolut nimic. Ne desparte unii de ceilalți și ne îngustează percepția și cunoașterea.
Vestea bună este că putem să o lăsăm în spate destul de rapid, chiar dacă stigmatizăm în mare parte a timpului în mod automat – adică punem o etichetă imediată, ca efect al modului economic în care funcționează mintea noastră. Exemplul cel mai des întâlnit în zona sănătății mintale este cel în care aflăm că o persoană merge la psiholog sau psihiatru, după care primește eticheta „e nebun/nu e normal/psiho-pupu” etc.
Așa cum am mai spus, cu toții am făcut asta, însă pornind de la acest exemplu rămâne să ne răspundem la câteva întrebări care au rolul, printre altele, de a opri mecanismele psihice automate.
„Oare persoana chiar este nebună? Ce dovezi am? Oare știu exact ce se întâmplă la psiholog/psihiatru în cabinet? Oare știu ce este psihologia/psihiatria? Când eu am trecut prin stări mai proaste ce am făcut? Dacă aș fi căutat sprijin mi-ar fi fost, oare, mai ușor? Nu cumva am rămas cu niște probleme din trecut care tot reapar și nu mai scap de ele?” ar fi câteva exemple.
Legat de ce se întâmplă acum, în perioada „pandemiei mai relaxate”, când probabil vom reveni fizic la muncă în număr mai mare, trebuie să deschidem ochii larg, să vedem și să înțelegem la nivel uman schimbările întâmplate la semenii noștri. Dacă pentru noi perioada a fost floare la ureche, este foarte probabil ca în cazul altor persoane lucrurile să stea diferit – pot apărea schimbări de dispoziție, impulsivitate, comportamente evitante, anxioase și tot așa. În aceste momente este important să fim „împreună și nu separat” și să înlocuim „eu am învins pandemia, da’ tu nu” cu „hai să vedem ce putem face, astfel încât să ne fie mai bine”.
Ce poate face pentru tine un psiholog sau coach acreditat
Știți deja că sunt sincer. Nu am avut în viața mea vreo persoană care să vină către mine cu obiectivul „Nu mai vreau să stigmatizez.” Leapădă-mă de această problemă!” Așa cum ați văzut, este un proces mai mult automat, decât unul rațional-conștient.
Procesele automate și gândurile automate (mai ales negative, despre sine, lume, viață) și înclinația de a le folosi la foc continuu, inconștient, fără efort de a procesa informația, fără introspecție și activitate de autocunoaștere pot duce persoana pe drumuri total greșite, în multiple aspecte ale vieții. Aici este, de fapt – esența.
În măsura în care simțiți că ceva nu merge cum ar trebui și nu înțelegeți DE CE (sau înțelegeți, dar nu știți CUM să procedați) – mă refer aici la carieră nesatisfăcătoare, imposibilitatea găsirii unei vocații, dispoziție proastă, temeri de care nu scăpați, îndoieli despre propria persoană și neîncredere în sine, relații toxice și imposibilitatea găsirii unui partener și multe altele, este foarte probabil ca acestea să fie de vină. În acest caz, deoarece ați înțeles că este imposibil să ne vedem „din afară” și să le modificăm, este importantă discuția cu un specialist.
Referitor la persoanele care se simt stigmatizate sau procedează la auto-stigmatizare, lucrurile stau puțin diferit, întrucât efectele sunt parțial conștientizate.
Intervențiile specialiștilor au ca obiectiv restabilirea echilibrului personal, în funcție de specificul fiecăruia: putem discuta aici de multiple blocaje, lipsa obiectivelor personale și profesionale, anxietate- depresie etc.
Efectele întotdeauna diferă, de la persoană la persoană chiar și în abordarea stigmei ca și sechelă post-Covid.
Să ne “regăsim” cu bine!
