Introspecția are o contribuție majoră la atingerea echilibrului interior, la îmbunătățirea relațiilor cu ceilalți și la identificarea soluțiilor. Dar oare ne poate întinde și capcane? Reușim să ducem procesul singuri sau avem nevoie să fim ghidați?
Ne ajută să descurcăm ițele Simona Cernea, Psiholog Clinician si Psihoterapeut in Terapii Cognitiv Comportamentale si Hipnoterapie, specialist Hilio.
La o scurtă căutare în orice dicționar, în dreptul cuvântului introspecție apare definiția „observare și interpretare a propriilor stări și dispoziții mentale și emoționale, autoobservare”.
Termenul provine din limba latină, unde „introspectus” însemna „a privi în sine”, și se referă la acele gânduri, senzații, emoții care țin intrinsec de persoana în cauză, nefiind accesibile celor din exterior. Datorită, însă, faptului că, de cele mai multe ori, ne trăim viața pe pilot automat, se pare că nu ne sunt extrem de accesibile nici nouă înșine, fiind nevoie de această observare atentă, de conștientizare și de acordare internă, de acceptare.
Cum ajută introspecția?
Recomandată atât de majoritatea curentelor de psihoterapie, cât și de abordările holistice, introspecția are o serie de avantaje:
- echilibrează viața interioară;
- ajută la îmbunătățirea relațiilor cu ceilalți;
- ajută la identificarea și înțelegerea propriilor slăbiciuni și lipsuri;
- cristalizează valorile personale, aspirațiile și idealurile fiecăruia;
- persoana obișnuită cu sondarea eu-lui interior ia mai ușor decizii și găsește mai repede soluții pentru diverse probleme ale vieții.
Capcanele introspecției
Pe de altă parte, introspecția ne poate întinde și anumite capcane. Putem avea tendința de a ne găsi scuze în propriii ochi. Ne putem ascunde sub umbrela „meditației” și în virtutea „acțiunii în concordanță cu eu-l autentic” ne putem crea dificultăți în relațiile interpersonale. Putem confunda foarte ușor introspecția cu retrospectiva, care se referă doar la contemplarea trecutului, la trecerea în revistă a evenimentelor, fără o privire mai atentă asupra emoțiilor noastre, asupra senzațiilor corporale, asupra lucrurilor pe care le-am făcut mânați de acestea și care au dus la un anumit deznodământ.
De asemenea, prea multă introspecție poate fi dăunătoare și poate conduce chiar la o creștere a anxietății, în cazul persoanelor care despică prea mult firul în patru, care obișnuiesc să intre în cercul vicios al scenariilor.
Și nu în ultimul rând, poate fi chiar periculoasă atunci când suntem îndreptați împotriva noastră, când avem un critic intern foarte dezvoltat, sau chiar punitiv, care ne face să ne simțim vinovați, rușinați sau chiar speriați.
Cum ajungem la echilibru?
Cum putem ajunge, însă, la acel echilibru între introspecție și observatorul detașat, despicarea firului în patru, găsirea de scuze sau dimpotrivă autoînvinuirea astfel încât să beneficiem de toate avantajele pe care această tehnică le aduce?
Până la a putea folosi această metodă într-o manieră cât de cât obiectivă, este nevoie de mai mult antrenament alături de o persoană neutră care să ne asiste, să ne ghideze, să ne pună limite sănătoase, să ne învețe anumite tehnici concrete pentru a putea folosi introspecția în avantajul nostru.
Spuneam la început că aproape toate curentele psihoterapeutice se raliază la acest concept, fiecare cu tehnici specifice. Fie că aduc în prim-plan emoțiile, fie gândurile, fie că folosesc tehnici de mindfulness pentru racordarea la propriul corp, fie că sondează intensiv trecutul, toate urmăresc învățarea clientului să privească spre sine, să își descopere acele resurse valoroase pentru o viață împlinită, în care interiorul și exteriorul să se armonizeze.
De ce ai nevoie de un psihoterapeut?
Dar de ce avem nevoie de un psihoterapeut, de un însoțitor pe acest drum atunci când avem atâtea resurse la îndemână și ne putem documenta singuri? Răspunsul se află în chintesența naturii umane. Fiind un produs bio-psiho-social, omul are nevoie de alți oameni pentru a se putea regla. Noi ne co-reglăm emoțional doar în relație cu alți semeni, pe când introspecția este un proces solitar. Nici unul dintre noi nu se poate lăuda cu obiectivitate sută la sută, iar dacă încercăm acest proces neantrenați, avem foarte mari șanse să nu ajungem la o înțelegere mai profundă a sinelui, ci doar să „ne dăm dreptate” pentru cum am reacționat sau gândit în anumite circumstanțe.
Școala de terapii cognitiv-comportamentale, a cărei adeptă sunt, ne propune un model destul de simplu de aplicat, sub denumirea de ABC cognitiv. Deși în viața de zi cu zi avem tendința să spunem că s-a întâmplat evenimentul x, care m-a făcut să mă simt într-un anumit fel, acest model ne învață că, de fapt, asemenea unui computer care între interfață si rezultatul de pe ecran are anumite procese care fac totul posibil și noi avem anumite gânduri, de multe ori automate care se interpun între evenimentul în sine și emoțiile declanșate. Cu alte cuvinte, nu ceea ce mi se întâmplă este important ci modul în care mă raportez la ceea ce mi se întâmplă. Adică în momentul unui eveniment, în mintea mea au loc niște procese de gândire, acele gânduri automate, de cele mai multe ori negative, ce conțin diverse distorsiuni cognitive sau modalități de coping la niște scheme cognitive disfuncționale timpurii, care îmi declanșează, la rândul lor, acele emoții puternice, pe care nu le pot conține. Un exemplu de distorsiune cognitivă este „judecata afectivă”, atunci când inversăm raportul cauză-efect și presupunem că stările afective negative reflectă realitatea: „mi-e frică să zbor cu avionul, asta înseamnă că este evident foarte periculos să călătorești cu avionul”.
Cum te ajută un psihoterapeut?
În primul rând, prin identificarea exactă și denumirea emoțiilor pe care le simți. Sau, cum îmi place să glumesc cu clienții mei, „aiurea, nasol, rău, oribil, de nedescris” nu sunt emoții. Altfel sună „trist, supărat, furios, rușinat, vinovat, dezgustat sau speriat”.
Apoi, prin aflarea acelor gânduri automate negative, pe care fără o privire atentă, nici măcar nu realizezi că le ai, că apar, că îți influențează starea emoțională și mai apoi comportamentele.
Și nu în ultimul rând, prin discutarea și combaterea acelor gânduri automate negative.
Așadar, introspecția este o unealtă foarte folositoare în armonizarea vieții intrapsihice cu realitatea care ne înconjoară, doar că, din punctul meu de vedere, ca și în cazul unui atlet, avem nevoie de un antrenor până să putem executa singuri o figură mai complexă. Avem nevoie de cineva care să ne îndrume, care să fie lângă noi atunci când poate descoperirile nu sunt cele mai flatante sau când avem tendința de a renunța, dând vina pe ceilalți sau, dimpotrivă, de a fi prea duri și critici cu noi înșine.
