La sfârșit de relație, oricum ar fi acea despărțire, ceva se împachetează cu furie. Poate fi un cadou de la mama lui /ei primit de Paște sau doar sentimentele tale reziduale. Pe acestea, oricât ai vrea să le depozitezi departe de prezentul tău sau să le arunci ca pe hârtiile din cutii la mutare, nu prea ai cum.
Ce împachetăm definitiv și ce transformăm în prietenie, care sunt situațiile amuzante la sfârșit de relație și despre cum să treci peste o despărțire ne spune specialistul Hilio în terapie de cuplu, Simona Mocioi.
Ce rămâne rezidual “de bine” și “de rău” în urma fostelor relații?
O separare implică întotdeauna un carusel de emoții, în general negative, oricât de amiabilă și de “comun acord” ar fi ea. Într-o relație sănătoasă și sigură există o “dependență emoțională eficientă” – ceea ce înseamnă că partenerii sunt conectați, își răspund reciproc la nevoile de atașament și se co-reglează emoțional. Însă, pentru o relație care se destramă, această dependență emoțională nu mai este eficientă, relația nu mai este sigură de ceva timp, partenerii s-au detașat emoțional (în cazul fericit, amândoi – în mod egal, în cel mai puțin fericit – doar unul). Această tranziție, de la o relație sigură și satisfăcătoare la una nesatisfăcătoare, se întâmplă deseori în ani, cu destul de multă suferință. Nu ne trezim, pur și simplu, dintr-o dată într-o relație pe care nu o mai dorim. Semnale există și, cât încă mai există iubire, se poate repara relația – cu condiția ca această reparare să fie obiectivul comun al celor doi.
Totuși, să zicem că s-a ajuns la despărțire. Trebuie să conștientizăm că am ajuns în acest punct și cu contribuția proprie. O atitudine de genul: “Era o nebună”, “Maică-sa ne-a stricat relația”, “Era dependent de jocuri”, adică de blamare exclusivă a partenerului pentru tot răul din relație nu ne este folositoare. La fel de nefolositoare este și asumarea totală a insuccesului relației – “Numai din cauza mea”, “Nu eram suficient de bun/bună”. Pentru fiecare relație există doi “constructori” sau doi “demolatori” sau, cum zicea o colegă terapeut de cuplu, “Fiecare este responsabil să pună flori pe jumătatea lui de relație”.
Ce ne ajută să trecem mai departe? Asumarea deciziei de separare, conștientizarea modului în care ai contribuit la aceasta, concentrarea pe viitor, reluarea sau întărirea relațiilor cu familia și/sau prietenii, căutarea unor noi proiecte, în plan personal sau profesional.
Ce nu ne ajută? Concentrarea pe trecut și pe “ce-ar fi fost dacă”, ideea că ar mai fi ceva de făcut că să îl/o recuperezi, blamarea celorlalți, îndepărtarea de familie/prieteni de teamă de a fi judecat/ă.
Există prietenie după iubire și cât contează durata relației în acest context?
Da. Poate exista. Și ar fi frumos să fie așa pentru toate fostele cupluri. Nu contează neapărat durata relației, cât profunzimea ei, cât de mult s-au conectat emoțional, s-au înțeles și s-au susținut cei doi parteneri în timpul relației. O relație de lungă durată, însă, cu momente dese de deconectare emoțională, cu conflicte nerezolvate sau cu traume de relație nu poate fi material pentru o prietenie ulterioară. Și, mai important, o relație toxică, în care partenerii s-au abuzat în vreun fel – fizic, emoțional, psihic, financiar etc. – nu ar trebui să continue în niciun fel. Singura formă de relație sănătoasă cu fostul/fosta, pentru cel abuzat, este “NO CONTACT”.
De ce unii oameni “aleg” să nu mai vorbească și unii leagă prietenii (ne referim la relații încheiate în termeni amiabili), ține de personalitate sau de termenii de încheiere a relației?
Nu știu să spun dacă oamenii “aleg” asta. Sigur că ține, într-un fel, de personalitate, mai ales prin deschiderea de care unii oameni sunt caracterizați. Sigur că ține și de modul în care s-a încheiat relația – dacă au existat conflicte mari, jigniri, agresiuni, oricât ai fi de deschis ca personalitate, nu poți trece peste orice. Așa cum am spus mai sus, ține și de calitatea relației în general.
Cred că mai corect spus este că “unii oameni pot” să lase deoparte animozitățile și diferențele care i-au dus la separare (eventual divorț dacă erau căsătoriți) și să vadă în fostul partener un om ca toți ceilalți, cu calități și defecte, nu un inamic. Cred că dacă poți face asta atunci te poți considera detașat/ă sănătos emoțional.
Putem învăța și folosi experiențele anterioare pentru relații mai sănătoase în viitor sau mai degrabă întâlniți cazuri în cabinet de oameni care nu mai pot lega relații sănătoase ulterior?
Putem și trebuie să o facem. Altfel vom fi surprinși că intrăm într-o altă relație și “ni se întâmplă” cam aceleași lucruri. Și nu este pentru că “așa am eu noroc numai de de’astea”, “toți bărbații sunt la fel” etc. NU. Dacă nu înțelegem în ce mod contribuim la o relație și că acel mod poate fi problematic, atunci vom căra “problemele” după noi în oricâte relații am încerca.
Începând cu prima relație pe care o avem pe lume (cea cu părinții) și continuând cu toate celelalte, noi ne creăm o imagine despre noi și despre ceilalți, în funcție de răspunsurile lor la nevoile noastre. Învățăm să ne raportăm într-un fel la ceilalți, fel care poate fi eficient și funcțional sau contraproductiv. Când intrăm într-o nouă relație, venim cu tot bagajul de experiențe din relațiile anterioare. De aceea este extrem de important să învățăm în permanență și să ne dezvoltăm personal în speranța unor viitoare relații mai bune decât cele anterioare. Uneori se întâmplă asta în terapie. Și tot uneori, relația cu terapeutul poate fi prima relație sănătoasă emoțional din viața unei persoane.
Cât ar trebuie să dureze acest doliu relațional și când ne putem considera vindecați?
Teoreticienii spun că între 6 luni și 1 an, însă, în practică, această perioadă poate varia mult, în funcție de mulți factori. Vindecați ne putem considera atunci când amintirile nu ne mai provoacă suferință.
Ne puteți relata, în măsura în care e posibil, o experiență poate amuzantă / de folos din cabinet? Ceva să ne aducă mai aproape de situațiile reale post despărțire?
În general, cel mai des întâlnit caz este cel în care, după o relație toxică sau nesatisfăcătoare, clientul / clienta vine susținând că nu poate trăi singur, nu “suportă” singurătatea, nu au fost niciodată în afara unei relații, ar accepta orice și pe oricine doar pentru a nu fi singur. Ce e frumos este că, în timp, înțelegând că prin ce au acceptat i-au învățat pe ceilalți cum să îi trateze, ajung la concluzia că, dacă se iubesc și se respectă pe el/ea însuși, învață cum vrea să fie tratat/a și de ceilalți.
Amuzant este că atunci când începe să îți placă să fii doar tu cu tine și să tolerezi singurătatea, apare și relația sănătoasă. De obicei, oricât de bine crezi că ai fi pregătit pentru asta, există tentația de a intra pe vechile tipare de relație.
Dar acum ești altfel, semnalele de alarmă vin mai rapid și sunt luate mai în serios. Și înveți să repari…ceea ce, până acum, nu știai.
Despre “ex”cu bucurie, posibil sau mai degrabă nu?
Cu ce e posibil omenește: înțelegere, compasiune, deschidere și detașare. Dar nu este o rețetă universală. Dacă ar fi să fim corecți, ar trebui să spunem “cu ce pot eu și cu ce merită ea/el”.
După despărțire ar trebui să…?
Să îți vezi de treaba ta și să îl lași pe celălalt să își vadă de treaba lui. Asta dacă nu există copii, care sunt “treaba” amândurora.
Să te concentrezi pe resursele tale: profesie, relații de familie, pasiuni, hobby-uri.
Să nu intri în competiție cu the “ex” – cine își găsește primul altă relație etc.
Să nu transformi relația voastră într-un subiect de discuție cu oricine doar pentru a primi validare de la ceilalți.
Să nu îți denigrezi fostul partener.
Dacă te caută după despărțire ar trebui să …
Presupunând că decizia de a vă despărți a fost asumată de ambele părți și luată cu maturitate, el/ea nu te va mai căuta decât, cel mult, pentru rezolvarea unor situații administrative pentru care este nevoia de participarea ambilor foști parteneri – caz în care răspunsul este: vezi despre ce este vorba, ascultă, colaborează și ajută la rezolvare.
Cum intuiesc că sensul întrebării “ce faci dacă te caută după despărțire?” nu se referă la situația descrisă mai sus, mi se nasc în minte câteva întrebări cu care mi-aș ghida un potențial client aflat în aceasta situație:
- De ce crezi tu că te caută?
- Ce speri să se întâmple?
- Care sunt nevoile tale acum?
- A rămas ceva nerezolvat/nespus?
- Crezi că au apărut schimbări majore la vreunul dintre voi sau la context?
- Crezi că acum ar fi altfel?
Sigur, pot fi nenumărate motive posibile pentru care te caută. Dacă motivul este reluarea relației, ia-ți timp de gândire. Mult timp! Încearcă să fii sincer/ă cu tine însuți/însăți. Înțelepciunea populară a născocit următoarea vorbă pentru situații similare: ”Ciorba reîncălzită nu e bună”. Oare de ce?
Când relația chiar pare că s-a încheiat, ce faci când nu te mai caută?
Știu că nu asta vrei să auzi de la mine, dar este foarte bine! Din nou, aș vrea să știu care este nevoia din spatele acestei întrebări: ai nevoie să știi că suferă, că nu îi este bine nici lui/ei? Că ai însemnat ceva în viața fostului sau fostei? Că regretă?
Cu ce te-ar ajuta un răspuns la astfel de întrebări? Te-ar face sa te simți mai bine cu tine? Poate că da, poate că nu.
Un lucru este clar, este nevoie de timp pentru a trece peste durerea unei despărțiri. Timp în care nu trebuie să se creeze false speranțe. Și, ca să răspund la întrebarea “ce faci când nu te mai caută?”: îți dai timp să te vindeci, încerci să afli ce ai putea să folosești din experiența fostei relații și încerci să crești.
Ce înseamnă decepție?
DEX ne spune că decepție înseamnă o înșelare a unor speranțe. Din punct de vedere psihologic, decepția este o trăire dureroasă, un carusel de emoții negative, de încercări de a face față acestor emoții, o perioadă de autoanaliză, uneori foarte dură, cu atât mai dură cu cât speranțele au fost mai puțin realiste.
De ce suferim din dragoste?
Nu doar suferim, ne și bucurăm de ea, dar atunci nu ne punem întrebări, ne bucurăm să iubim și să fim iubiți și atât. Iubirea, atașamentul sunt nevoi cu care ne naștem, depindem de afecțiunea și căldura primită de la ceilalți oameni, mai întâi părinții, apoi prietenii și, mai târziu, partenerii romantici.
Iubirea primită ne face să ne simțim valoroși, să știm că contăm, că suntem acceptați exact așa cum suntem, că suntem ”suficienți” și ”perfecți”. Când pierdem iubirea cuiva apar și întrebările dureroase legate de sine:
De ce nu mă mai iubește? Poate pentru că nu sunt suficient de bun/ă? Pentru că m-a cunoscut suficient de bine și nu îi place ce a aflat?? Poate că nu contez și nu însemn nimic pentru el/ea? Că nu știu ce să fac să fiu un partener bun?
Doare să pierdem dragostea pentru că pierdem ceva din noi.
Și o întrebare capcană: cum să scapi de dragoste?
Nu poți.
E un paradox cu dragostea asta. Cu cât primești mai multă și dintr-o sursă sigură, cu atât ai mai puțină nevoie de ea – dacă ne gândim la nevoie ca la o preocupare continuă de a o obține.
Deci… dacă te gândești cum să scapi de dragoste:
- Iubeste sincer
- Fii autentic
- Investește timp în relațiile cu persoanele semnificative
- Respectă
- Fii curios și deschis
- Investește în tine
- Ai grijă la echilibrul ”ce dau – ce primesc”
- Repară relațiile semnificative
Să te vindeci și să cauți să înțelegi ce poți schimba la tine – uneori cu ajutorul unui terapeut.
