Dacă ești părinte, sigur te-ai întrebat cum îi impui eficient limite copilului tău, fără să îl pedepsești. Sau poate ai setat deja limite, dar copilul continuă să le încalce.
Ce e de făcut în ambele situații, care este rolul limitelor, cum le stabilești, în funcție de etapa de dezvoltare a copilului, dar și alte sfaturi practice aflăm de la Elida Ungurean, specialist Hilio.
Iar dacă vrei să aprofundezi subiectul, Elida îți recomandă câteva cărți.
Este normal să le impunem limite copiilor noștri?
Două lucruri trebuie înțelese clar de toată lumea:
- Este normal pentru copilul tău să fie curios și să își dorească să exploreze mediul înconjurător. Iar tu faci parte din „mediul înconjurător” pe care îl testează, la fel cum face cu limitele tale.
- Limitele sunt necesare pentru siguranța copilului tău, în primul rând, dar și a celor de lângă el. Nici noi, ca adulți, nu avem libertate totală, pentru că ar însemna anarhie. Avem libertate, dar cu limite clar stabilite de Constituție, iar încălcarea limitelor are consecințe. Limitările sunt cele care ne oferă, de fapt, siguranță, într-o societate.
Stabilirea limitelor la copii nu este punitivă atunci când este făcută direct, cu respect și compasiune. Lipsa de limite nu înseamnă bunătate, înseamnă neglijare. Recunoașteți punctul de vedere al copilului, comunicându-i, totodată, regulile pe care nu le poate depăși. (Carlisle Solomon, „Copiii știu cel mai bine”, Editura Univers, 2017, p. 221)
Prin urmare, cum punem reguli copiilor fără a fi brutali, a-i pedepsi sau traumatiza?
Ați încercat să vă speriați sau să vă loviți copilul cu scopul de a-l face să asculte? Aceasta poate genera multe tensiuni, un puternic sentiment de nesiguranță și o anxietate care nu sunt compatibile cu o dezvoltare liniștită. (Dumonteil-Kremer, „O nouă autoritate, fără pedepse și fără bătaie”, Creative Publishing, 2015, p. 80)
Pornim, din start, de la premisa că ființele de lângă noi sunt adulți în miniatură. Și îi tratăm ca atare.
Așadar, așa cum adulții respectă ceea ce înțeleg, pentru copil, enunțarea unei reguli trebuie să fie urmată de explicații și nu de amenințări. De exemplu: „Te rog să mă ții de mână atunci când traversăm pentru a merge liniștiți pe trecerea de pietoni.”
Ce legătură există între limite și nevoia copilului de a experimenta?
Ca „oameni mari”, noi ne-am obișnuit cu lumea în care trăim și vedem, la propriu, lucrurile de sus. Uităm că cei mici abia acum descoperă mediul înconjurător. Ei văd lumea de mult mai jos decât noi, iar asta le dă posibilitatea de a observa mai multe detalii: insecte, plante, texturi etc. Noi ne gândim la problemele serviciului, la ce e de rezolvat urgent. Cine mai are timp de pierdut pentru a studia o furnică ce cară o firimitură de pâine?
Dar copiii au nevoie să experimenteze pentru a se dezvolta. Au nevoie să observe, să pună mâna, să simtă (cu toate simțurile, uneori). De aceea părintele are nevoie să țină cont de nevoia copilului de a experimenta.
A învăța să pui limite fără amenințări, șantaj afectiv, învinovățire, pedeapsă / recompensă ia timp și multă energie. Înainte de a cere ceva de la copilul vostru, întrebați-vă de unde provine această obligație (nu este ea o simplă reproducere a regulilor pe care părinții voștri vi le-au impus?) și dacă aceasta are sens pentru el. (Dumonteil-Kremer, 2015, p. 131)
Da, în timp ce experimentează, copilul se poate murdări, poate deteriora haine, poate distruge costumații speciale. Cum punem limite în aceste situații?
Decideți care sunt lucrurile cu adevărat importante pentru voi, ca părinți. Ce reguli nu pot fi încălcate. Restul, supuneți negocierii cu copilul. Construiți un univers limitat, dar suficient de larg cât să nu fie apăsător. (Ioana Chicet-Macoveiciuc, „O să te țin în brațe cât vrei tu și încă o secundă”, Editura Univers, 2015, p. 105)
Prin urmare, dacă cei mici sunt la vârsta la care fiecare furnică și gândăcel se cer studiați, iar noi preferăm ca hainele cele speciale să nu fie deteriorate, vom fi atenți să îi îmbrăcăm în hainele lejere, astfel încât ei să poată studia fără limite. Iar când mergem la un eveniment care presupune haine de gală, îl vom instrui pe copil că doar pe durata în care este îmbrăcat așa va putea să se joace cu mașinuțe, păpuși, însă nu în noroi.
În felul acesta, copilul va fi liber să exploreze, iar curiozitatea va fi mai ușor satisfăcută și nu va „erupe” doar în momentele esențiale.
Impunerea limitelor TREBUIE să țină cont de vârsta și dezvoltarea copilului
În primii ani de viață, creierul copilului nu a deprins încă abilitatea de a extrage antonimele, de a deduce opusul a ceea ce îi cerem. Prin urmare, dacă dorim ca el să NU mai alerge, cel mai bine e să îi spunem concret ce să facă: „Mergi mai încet!”.
„Vorbește mai încet, te rog!”, în loc de „Nu mai țipa!”
„Spune-mi la ureche!”, în loc de „Nu spune tare!”
„Poți să îmi atragi atenția făcându-mi un semn cu mâna.”, în loc de „Nu mă întrerupe când vorbesc cu altcineva!”
Pe măsură ce crește, regulile pot fi mai explicative: „Dacă ieși din casă fără căciulă poți să te îmbolnăvești! Știi unde ținem căciulile tale?”
Micuții nu știu ce au voie și ce nu, așa că ei împing, constant, limitele, centimetru cu centimetru, în speranța că vor câștiga puțină independență, puțin control. Și noi trebuie să le dăm câte puțin în plus, pe măsură ce cresc, pentru că ei sunt tot mai capabili să înfrunte mediul și viața, în ciuda fricilor noastre. Dacă nu le vom mări spațiul de încredere în care se mișcă, nu vom face decât să îi frustrăm. (Ioana Chicet-Macoveiciuc, 2015, p. 226)
Cum punem limite copiilor când aceștia continuă să le încalce?
Consecințe versus pedeapsă.
Pot exista momente când ați stabilit o limită de mai multe ori, iar copilul continuă să o forțeze. Alteori poate să ignore limita pe care ați stabilit-o. Atunci ar fi bine să introduceți ideea unor consecințe firești, care nu sunt totuna cu pedeapsa. O consecință se întâmplă ca rezultat al comportamentului copilului. O pedeapsă sancționează o faptă rea. (Carlisle Solomon, 2017, p. 238)
Exemplu din lumea adulților: consecința condusului cu viteză poate fi un accident auto, în timp ce pedeapsa este amenda.
Exemplu din lumea copiilor: consecința jocului cu farfuria și aruncatul mâncării pe jos este faptul că burtica nu se umple, în timp ce farfuria se golește, iar părintele va trebui să facă ordine în loc să se joace cu copilul. Sau va strânge chiar el mizeria în loc să se joace cu o jucărie favorită. Pedeapsa ar fi luatul farfuriei din fața copilului sau o replică de genul: „tu ai făcut prostia, tu să repari!”
Atenție: „Du-te în camera ta până te calmezi!” este, cel mai adesea, o pedeapsă. Pedepsindu-l pentru că nu se poate controla nu va fi pentru copil o lecție de autocontrol. Eficient ar fi să explicăm ceea ce simt ceilalți participanți la situație („E neplăcut să auzim țipete!”) precum și moduri în care ar putea fi tratată situația („Spune-mi ce simți în loc să țipi. Atunci când țipi nu știu ce simți și nu te pot ajuta.”)
Părinților doritori să studieze mai amplu subiectul impunerii de limite copiilor le recomand, pe lângă cărțile citate în articol, următoarele surse:
- „Nu există părinte perfect”, Izabelle Filliozat – O carte care face legătura între copilăria părinților, lecțiile primite și cum se oglindesc în educația următoarei generații.
- „Copilul independent sau cum să fii o mamă leneșă”, Anna Bikova – Practică pentru părinții cu copii mici, dar cu informații și pentru preșcolari și școlari.
- „Bebelușul perfect se naște din părinți imperfecți”, Monica Dobrea – Povestea unei mame „simple” și a primilor ani din viața fiicei ei, Serena.
- „Mai bun decât părinții tăi”, Janet Woitit – Dacă și tu te întrebi de ce copilul pare că îți apasă toate „butoanele” și te face să nu te recunoști, atunci această carte ar putea fi primul pas spre înțelegere, schimbare sau chiar vindecare.
