“Succesul e un profesor foarte slab” zicea Bill Gates, avertizându-ne că acesta ne poate amăgi să credem că nu putem pierde. Întorcând această afirmație, rezultă că “Eșecul este un profesor foarte bun”. Până să devină profesor foarte bun ne poate afecta evoluția profesională și personală dar și starea emoțională. Cum apare în schimb cultura eșecului în organizații, cum ajungem să ne manipulăm adeseori singuri spre eșec sau succes? Vă învățăm cum să înălțati zmeie ca și adulți, cum să rămână firul întins și să aveți vânt bun pentru o viziune.
Acest articol este o reflecție alături de specialistul ATLAS în professional coaching, Radu Mindru, despre acești doi profesori – Succes și Eșec – despre metodele lor didactice și ce ne învață fiecare separat și amândoi împreună.
Profesorul “Succes”
Să vorbim întâi despre succes. Fac precizarea că nu e vorba despre definiția socială, care include “avere, faimă, putere”, ci acel succes “democratic”, pe care îl poate trăi orcine; pentru că, în esență, succes este atunci când “atingi un obiectiv important și ambițios”. Și cred că toți oamenii pot să își stabilească astfel de obiective și apoi să facă ce au de făcut ca să le atingă.
De ce căutăm succesul? Pentru că ne oferă o recompensă foarte plăcută, acea emoție care însoțește realizarea obiectivului. Și mai este și componenta externă, modul în care ești văzut, respectul pe care îl primești atunci când obții un succes public.
Ca să-l contrazic un pic pe Bil Gates, câteodată succesul poate fi mai bun profesor decât eșecul. Un studiu a arătat că studenților cărora feedback-ul oferit la o lucrare sub forma “asta ai făcut bine“ au avut un progres mai mare al învățării decât studenții cărora li s-a oferit feedback arătându-le “asta ai greșit”. Se pare că succesul alimentează bateria numită încredere în sine, care ne dă energia de a ne întinde dincolo de “fructele” aflate la îndemână.
Profesorul “Eșec”
Ce este eșecul? Pe scurt, eșecul este opusul succesului, deci probabil că înseamnă “să nu atingi un obiectiv important și ambițios”. Cu alte cuvinte, acesta este o ratare “dramatică” a acelui obiectiv. Nu ne place eșecul pentru că vine cu emoții “negative”, de frustrare sau furie. Cei pe care îi interesează ce zic alții adaugă rușine sau vină în acest cocktail emoțional.
Nu ne place eșecul, deși potențialul lui în învățare este de necontestat. Eșecul ne determină să identificăm ce nu a mers și să facem schimbările necesare. Bill Russell, un legendar basketbalist american, de 11 ori campion NBA, obișnuia să se autoevalueze după fiecare meci pe o scară de la 1 la 100 de puncte; însă în niciun meci din cariera sa nu și-a acordat mai mult de 65 de puncte! Un om care a avut atâtea victorii nu și-a dat niciodată mai mult de 65%?!
Mai mult decât atât, tindem să ascundem eșecul, pentru că… nu e “socially acceptable”, iar acesta e un aspect ancorat cultural. Cum ar fi să dăm “Like” și când cineva are un eșec, bucurându-ne că persoana respectivă are parte de o experiență de învățare? Și chiar sunt oameni care fac asta. Îmi aduc aminte de Jack Welch, un faimos CEO american, care și-a premiat directorii care au inițiat proiecte îndrăznețe și care au eșuat. Rețelele sociale însă au alterat această înțelepciune, făcându-ne să credem că oamenii trebuie să aibă doar succes și să fie doar fericiți. Cum să-ți postezi un eșec pe Facebook?? Să vadă lumea că nu ești perfect??
Cei care acceptă să fie vulnerabili și împărtășesc lecțiile învățate în urma unui eșec merită tot respectul. Știm că oamenii inteligenți învață nu doar din experiențele lor, ci și din cele ale altor oameni.
Setarea obiectivelor și Succesul/Eșecul
Vă propun un studiu de caz. Să spunem că doi oameni sunt capabili de a atinge același rezultat, să zicem X. Primul anunță că își asumă obiectivul 50% din X și atinge relaxat, în termen, 70% din X. A doua persoană își setează ca obiectiv 150% * X, însă, datorită presiunii, face greșeli care îl duc abia la 70% din X. În primul caz, atât starea interioară a persoanei cât și cei din jur confirmă că e vorba de un SUCCES! Iar al doilea se pare că este un EȘEC.
Avem deci doi oameni la fel de capabili să obțină un anumit rezultat X, care la final au două percepții radical diferite asupra aceluiași rezultat obținut (70%X). Iar lumea din jur îi judecă total diferit. Mă întreb, oare nu cumva ne manipulăm singuri spre succes sau eșec, din modul în care ne stabilim obiectivele?
Însă acest studiu de caz conține o eroare, observabilă dacă înțelegem succesul ca fiind “realizarea unui obiectiv important și ambițios”. Obiectivul 50% din X nu este ambițios iar 150% X nu este este un obiectiv corect pentru că nu este SMART, cu accent pe A (poate fi atins). Unii adaugă un “E” dupa SMART, de la Emoțional, semnalând faptul că o legătură emoțională cu obiectivul este esențială pentru a-i da sens și motivație pentru a-l atinge. Iar confirmarea realizării, este tot o emoție, deci acest “E” are un loc important în ecuație.
Apropo de emoții: Învățarea are nevoie de emoții. Studiile făcute pe oameni cu afecțiuni neurologice, care și-au pierdut capacitatea emoțională, arată că aceștia au mari dificultăți de învățare. Memoria este legată de emoții: ne aducem aminte mult mai bine evenimentele cu o încărcătură emoțională puternică decât cele “medii”. Mai mult decât atât, se pare că biologic suntem construiți în așa fel încât reținem mai bine evenimente încărcate de emoții neplăcute. Pare că este în natura noastră să îl ținem minte mai bine pe profesorul Eșec, așa cum îmi aduc aminte și acum de primul 3 la matematică, la începutul clasei a IX-a.
Eșecul în organizații
Hai să ne uităm și la cultura eșecului în organizații, care pornește de la atitudinea față de greșeală. Ce se întâmplă când greșeala este asociată cu învinovățirea? Oamenii dezvoltă o frică de a-și asuma obiective ambițioase și încep să joace “safe”, adică fără riscuri. Apoi managerii, aceia care nu înțeleg că greșeala este “un eveniment al cărui potențial nu a fost folosit încă în avantajul echipei/organizației”, se plâng că oamenii nu au inițiativă. Se intră într-un cerc vicios, din care organizația poate ieși doar dacă managerii învață să creeze un spațiu de siguranță și învățare.
Climatul de siguranță se cultivă printr-o abordare sistemică, ce înseamnă înlocuirea întrebării “Cine e de vină?” cu “Ce anume din sistemul nostru a permis apariția acestui eșec?”. Această întrebare, pusă foarte rar în organizații, ar putea să scoată la iveală un anumit set de convingeri a managerilor. De exemplu, dacă ei au convingerea “Ca manager, EU trebuie să știu tot”, atunci nu vor cere ajutorul, iar asta poate conduce la o decizie neinformată, deci greșită. O convingere alternativă, “Ca manager, coordonez o echipă al cărui input mă ajută să iau decizii bune”, poate crea o cu totul altă dinamică, deci și calitate a deciziilor.
Învățarea organizațională este un musai al zilelor noastre, în care schimbările sunt atât de rapide. Formula Vî>Vs (Viteza de învățare trebuie să fie mai mare decât viteza de schimbare din mediu) este acum condiție de supraviețuire a unui business. Conștiente de aceasta, multe companii au implementat procese de învățare, cum ar fi analiza post-mortem sau reflecția-după-acțiune, declanșate nu doar în caz de eșec, ci și în caz de succes.
Viziune și Realitate
Îndrăznesc să afirm că ambii sunt profesori foarte buni, doar că la “discipline” diferite, însă strâns interconectate. Ambii profesori ne pun în fața unui examen de inteligență emoțională: Succesul ne ridică stima de sine însă ne poate îmbăta; Eșecul e un antrenament pentru reziliență, însă doare.
Succesul ne dă aripi, ne arată ce funcționează, ne întărește încrederea de sine și ne poate duce mai sus viziunea despre cine putem fi. “Dacă am putut asta, sigur pot mai mult!”.
Eșecul ne conectează la realitate și ne arată ce nu funcționează, ca să știm ce avem de schimbat și ne învață lucruri despre noi pe care altfel nu le-am fi învățat vreodată. N-o să te cunoști cu adevărat până ce n-o să fii testat de o situație dificilă.
În acest fel, acești doi profesori, profesorul de Viziune (Succesul) și profesorul de Realitate (Eșecul), ne învață să creăm și să păstrăm energia creatoare în viețile noastre, ca să ne atingem potențialul adevărat.
Gândindu-mă la cele două discipline, Viziune și Realitate, îmi vine în minte imaginea unui zmeu, din acela cu care ne jucăm în copilărie (eu și acum am câteva, pe care le ridic de 1-2 ori pe an). Ca să zboare sus, zmeul (Viziunea) are nevoie de două lucruri: de vânt și de un fir ancorat pe pământ (Realitatea).
Cât timp firul e întins, zmeul se înalță. Poate că cei doi profesori ne învață un singur lucru: cum să ținem firul întins iar noi în rolul de coachi, încercăm același lucru.