Tulburarea dismorfică corporală este caracterizată de obsesia pentru un defect fizic imaginar sau preocuparea excesivă în legătură cu un defect fizic minor. Obsesiile nu dispar, chiar dacă persoana respectivă primește asigurări din partea prietenilor, familiei sau medicilor.

Persoanele cu tulburarea dismorfică corporală pot avea nemulțumiri cu orice parte a corpului, cum ar fi părul, pielea, nasul, pieptul, organele sexuale sau stomacul, printre altele. De fapt, în realitate, defectul perceput este doar o imperfecțiune mică sau ceva, care în mod normal, nu este vizibil de către cei din jur. Dar pentru persoana cu tulburarea dismorfică, aceste defecte, pe care restul societății le consideră nesimnificative, sunt percepute ca fiind proeminente și severe, rezultând în dureri emoționale care interferează cu viața lor.

Cu ce se confruntă cei cu TDC?

Urâțenia imaginată îi convinge că defectele lor sunt reale și aceștia cred că arată hidoși sau deformați într-un anumit mod sau altul, când de fapt nu aceasta este realitatea. Ca o consecință a acestei convingeri, aproximativ 27 până la 76,4% dintre persoanele cu TDC caută soluții cosmetice pentru obsesiile lor, inclusiv procedurile chirurgicale, dermatologice și dentare. Persoanelor cu TDC le apar gânduri și imagini intruzive. Pentru că se gândesc la defectele lor reale, sau percepute, cu orele, în fiecare zi, ei se simt lipsiți de putere decizională și nu pot acționa asupra lor – cei cu tulburarea dismorfică corporală consideră că și cei din jur au aceeași gândire.

Faptul că există riscul de a pierde controlul asupra gândurilor negative, și devin foarte impulsivi, rezultă nevoia de a efectua o intervenție chirurgicală cosmetică pentru a corecta defectele percepute. Aceste proceduri nu sunt, de obicei, benefice și pot cauza și mai mult distres emoțional.

Persoanele cu BDD se concentrează asupra detaliilor minuscule ale aspectului mai degrabă decât imaginea de ansamblu. Ele se comportă ca și cum ar fi privite prin binoclu sau la microscop. Auto-focalizarea excesivă îi împiedică să vadă alte părți ale aspectului lor.

Persoanele cu TDC consideră că aspectul lor este foarte important și definitoriu pentru stima de sine. Această sensibilitate estetică crează o confuzie când vine vorba de visul de a avea o viață fericită – aceste persoane consideră ca dacă nu sunt cele mai atrăgătoare din încăpere, cercuri de prieteni sau familie, nu pot fi fericite cu adevărat. De asemenea, își ridică standarde imposibil de atins, ceea ce le blochează într-un ciclu vicios.

Iar persoanele din jur, cred ei, îi judecă și se amuză de felul în care arată. Acest tip de prejudecată este cunoscută drept gândire referențială. Aceasta constă în concepția falsă că ceilalți oameni iau notițe și vorbesc pe la spate, în mod special, despre defectul imaginat.

Există și o îngrijorare excesivă despre aspectul persoanelor din jur – cum arată, cum se îmbracă și cum decid să se comporte. De obicei, partenerul de viață, copilul sau rudele cele mai apropiate sunt asaltate cu întrebări și sugestii despre ce trebuie să facă ca să se schimbe în bine.

Această ideație și îngrijorare îi face să se compare frecvent, și tăcut, cu cei din jur. De obicei, își compară anumite părți ale corpului, destul de specific, cu cele ale altora, de exemplu, un frate mai atractiv, adesea concluzionând că sunt mai puțin atractivi/e. Acest proces de comparație aproape întotdeauna vine cu rezultatul că sunt persoane mai inferioare, în special dacă se face o comparație cu persoanele vizate care sunt considerate mai atractive.

Când sunt aproape, în aceeași cameră, de o persoană care este percepută ca fiind mai atractivă, aceștia au mai multe șanse să apeleze la un comportament care îi face să-și ascundă deficiențele corporale, cum ar fi camuflarea defectului perceput, evitarea contactului vizual sau așa-zisa scăpare din situație (preferă să se scuze că nu mai poate să participe la eveniment și pleacă).

Din nefericire, cei cu tulburarea dismorfică corporală decid să sufere în secret. TDC este deseori descrisă ca o tulburare tăcută. De fapt, pacienții cu TDC sunt de multe ori prea stânjeniți să-și dezvăluie obsesiile oricui, mai ales să-și caute tratament psihoterapeutic pentru aceste preocupări. Una dintre frici este că cei din jur nu i-ar lua în serios, că ar considera aceste îngrijorări puerile și penibile.

Tratamentul psihoterapeutic

După cum am menționat, majoritatea pacienților cu tulburare dismorfică corporală (TBC) nu caută asistență psihiatrică / psihologică, ci caută tratamente chirurgicale, dermatologice și dentare costisitoare pentru a încerca să remedieze defectele percepute.

Mai multe studii au constatat că TCC (terapia cognitiv-comportamentală, cunoscută și ca CBT) reduce cu succes severitatea TBC și simptomele asociate, cum ar fi depresia.

Terapia cognitiv comportamentală pentru tulburarea dismorfică corporală începe, de obicei, cu evaluarea afecțiunii și nivelului de psihoeducație, în timpul căreia terapeutul explică și individualizează modelul terapie și tulburare. În plus, TCC include de obicei tehnici precum restructurarea cognitivă, expunerea și prevenirea recidivei.

Nu-i ușor să ceri ajutor, dar e mai ușor decât a fost vreodată, iar psihoterapia online este considerată ca fiind la fel de eficientă ca cea offline.