Ne-am întrebat cum apare invidia în general dar mai ales la copii și dacă este ea naturală. De asemenea ne propunem să vedem și aspectelele pozitive ale invidiei. O separăm și de gelozie ca nu cumva să facem o confuzie în anihilarea ei. Căutăm oare, acul în carul cu fân sau invidia chiar poate fi factor motivant pentru copiii noștri?
Ne da răspunsuri dar și soluții de gestionare utile pentru fiecare părinte, specialistul în parenting Andra Zaharia.
Ce este invidia?
Invidia este emoția care apare atunci când o persoană dorește ceva ce o altă persoană deține sau are, indiferent dacă acest „ceva” aparține sferei materiale sau este vorba de poziție socială, succes sau culoarea ochilor.
Deși ea este cunoscută ca a fi o emoție negativă, invidia nu are numai consecințe nefavorabile, ci și pozitive. Iar acest lucru este posibil pentru că, în funcție de cum ne raportăm la problemă, avem de-a face cu două tipuri de invidie: una sănătoasă, constructivă, și alta nesănătoasă, disfuncțională.
Nu întotdeauna a dori să obținem ce are celălalt se traduce ca fiind ceva rău, însă acest lucru depinde de modul în care definim și proiectăm această nevoie. Atunci când suntem flexibili și stabilim obiective realiste și tangibile, invidia poate funcționa ca factor motivator, devenind „combustibil” pentru atingerea scopurilor. În schimb, dacă formulăm dorințele în termeni absolutiști de „trebuie” sau este „imperios necesar”, atunci devine obligatoriu sau chiar indispensabil să obținem acel ceva, doar pentru că cineva îl are, nu pentru că ne și trebuie.
Invidie sau gelozie?
Invidia ajunge să fie ușor confundată cu gelozia deoarece amândouă au la bază sentimente care țin de nesiguranța persoanei care le resimte. Însă diferența dintre aceste două concepte este că gelozia apare în contextul relațional, implicând nevoia de iubire și hrănindu-se cu frica de a nu pierde o relație cu o persoană semnificativă, pe când invidia are ca obiect o „lipsă”, ceva ce o persoană nu are, dar își dorește cu ardoare. O altă diferențiere vine și din faptul că gelozia este deseori exprimată, împărtășind cu ceilalți temerile și fricile noastre, pe când invidia invită la a ne ascunde, a ne pune măști și de a juca diverse roluri doar pentru a nu ne dă de gol sentimentele.
Cum se simte invidia?
Deși pare ușor de explicat în cuvinte, atunci când este trăită, invidia reprezintă o experiență emoțională complexă, deoarece sub cupola ei se pot ascunde diverse trăiri precum: dorință puternică, sentimente de vinovăție, inferioritate, rușine, ranchiună, ostilitate sau răutate, toate acestea trăite în raport cu persoana invidiată.
Cum apare invidia?
Invidia este un proces natural care ține mai mult de balanța internă a fiecăruia dintre noi, decât de factorii externi. Ea se naște din comparație și se hrănește cu o stimă și o imagine de sine scăzute care, treptat, se transformă în sentimente de inferioritate și nesiguranță.
Primele forme de invidie iau naștere în relația copilului cu părinții săi, atunci când cel mic nu primește din partea adulților suportul afectiv, atenția și validarea de care are nevoie. Acest fapt îi poate contura copilului ipoteza că nu este destul de important și valoros pentru a fi iubit și acceptat de către părinții săi.
În acest context, copilul devine un fin observator și, prin intermediul comparației sinelui cu ceilalți, va căuta să identifice în relațiile exterioare modalitățile prin care ar putea să câștige atenția și aprecierea celor din jur. Odată conștientizate, copilul va începe să folosească aceste pârghii și va face tot ce-i stă în putere să urmeze regulile, să depună efortul de a fi „bun, cuminte, ascultător, silitor”, uneori chiar și cu prețul unicității sale.
Deși poate suntem tentați să credem că această schemă este valabilă în cazul familiilor cu mai mulți copii, în realitate invidia poate apărea și în cazul copiilor unici ai căror părinți sunt rigizi, distanți sau indisponibili din punct de vedere emoțional.
Dacă la tot acest tablou adăugăm faptul că relația cu părinții reprezintă tiparul în baza căruia copilul va relaționa cu ceilalți și cu lumea, putem înțelege că cel mic va tinde să extindă această ipoteză în toate celelalte relații ale sale, generalizând credința disfuncțională conform căreia nu este destul de valoros și important pentru a fi iubit și acceptat. Devine limpede că mare parte din energie și timp și le va direcționa folosind și inteligența emoțională pentru a se asigura că-și va primi confirmările și recunoașterea și-și va îndeplini nevoile afective.
Din păcate, dacă aceste tipare nu sunt corectate și sunt menținute pe o perioadă lungă de timp, ele vor conduce către o serie de automatisme care vor împiedica adolescentul și, mai apoi, adultul să acționeze ca persoană sigură pe sine, autonomă și independentă, gata să-și asume responsabilitatea pentru sine și faptele sale.
Cum putem interveni atunci când apare invidia la copii?
Copiii își vor dori foarte ușor să aibă sau să facă mai mult decât ceilalți. În timp ce invidia constructivă îi va motiva să găsească soluții pentru a-și atinge obiectivele, devenind mai ambițioși și canalizându-și resursele în această direcție, invidia disfuncțională le va limita acțiunile și-i va face să experimenteze emoții puternic negative precum furia, rușinea, vinovăția sau mâhnirea.
Pentru a preîntâmpina sau a contracara sentimentele de invidie putem să apelăm la câteva strategii precum cele de mai jos:
Acordarea atenției și afecțiunii
Așa cum o plantă are nevoie de apă, aer și soare pentru a crește, tot așa copiii au nevoie de afecțiune și atenție pentru a se dezvolta echilibrat și armonios. Cum atenția și afecțiunea nu sunt componente măsurabile sau cuantificabile, ele ar trebui oferite copiilor necondiționat, fără a depinde de vreun „dacă”: „dacă este ordonat”, „dacă este cuminte”, „dacă este ascultător” sau „dacă ia note bune la școală”.
Atunci când un copil este iubit și acceptat necondiționat, când primește atenția părinților săi, acesta va ști că nu trebuie să depună eforturi pentru a-și reconfirma constant existența, poziția sau statutul.
Evitarea comparației
Așa cum spunea Theodore Roosevelt, „comparaţia este hoţul bucuriei”. Un părinte cu spirit critic poate favoriza o competiție nesănătoasă și neloială, determinând copilul să-și dorească să atingă obiective pe care fie nu și le dorește, fie nu le poate îndeplini pentru că nu are abilitățile sau competențele necesare. De exemplu, un copil cu spirit artistic nativ va putea cu ușurință să schițeze un portret sau să picteze un peisaj, însă poate fi nevoit să depună un efort considerabil pentru a excela într-o activitate sportivă sau a face performanță.
Pentru a nu lăsa loc invidiei este nevoie să ținem cont de competențele și abilitățile lor native, să le susținem și să le validăm eforturile și progresele într-un mod constructiv, să-i încurajăm să fie mai buni decât ei înșiși pentru a deveni cea mai buna varianta a lor.
Învățarea recunoștinței
Copiii pot deveni invidioși foarte ușor deoarece ei nu au reprezentarea clara și reală a „ceea ce are celălalt”. Uneori trăiesc cu impresia că jucăria prietenului/fratelui este „mai frumoasă sau mai bună” doar pentru că are culori diferite sau este achiziționată recent.
Prin practicarea recunoștinței îi ajutăm pe cei mici să devină mai conștienți și să aprecieze mai mult ceea ce au, să învețe să nu analizeze și să evalueze lumea și viața în funcție de posesiuni materiale sau statute sociale și să înțeleagă că ceea ce îi definește este ceea ce sunt, nu ceea ce dețin.
Cultivarea stimei și imaginii de sine
O stimă și o imagine de sine bune reprezintă două componente signifiante în contracararea invidiei. Atât timp cât copiii știu cine sunt, care sunt veleitățile și atuurile lor, îi vor privi pe cei din jur cu admirație, însă fără nevoia de a-i copia sau imita.
Prețuindu-i și apreciindu-i pentru unicitatea lor, arătându-le că sunt valoroși și importanți dincolo de slăbiciuni sau imperfecțiuni, încurajându-i și susținându-i în a-și îndeplini visele și planurile chiar și atunci când ele sunt diferite de ce ne-am dori noi pentru ei, vom reuși să oferim copiilor noștri un spațiu sigur și sănătos de dezvoltare echilibrată și armonioasă.
În toate acestea, vă poate ghida și un specialist în parenting.
