Viața este cu suișuri și coborâșuri. Cu toții suntem expuși la presiuni, fie la locul de muncă, fie acasă. De multe ori, însă, nu știm cum să gestionăm cel mai bine situațiile și așa apar stresul, anxietatea, depresia. Iar acestea ne afectează atât sănătatea fizică, cât și starea de bine.
Am încercat să aflăm mai multe despre piedicile pe care ni le punem singuri, despre stigmele și preconcepțiile culturale din interviul pe care ni l-a acordat Răzvan Exarhu, om de radio, scriitor, bucătar și nu numai.
Când traversezi un moment dificil, care crezi că este cea mai bună metodă de a-l depăși?
“Să te gândești la ce ai de făcut, să nu începi cu emoțiile. Să cauți soluțiile și să lași deznădejdea sau tristețea pentru mai târziu. Să încerci să nu uiți că faci tot ce poți mai bine și să nu te învinovățești pentru că nu ești un supraom. Astea sunt câteva concluzii după 6 luni petrecute de tatăl meu în spital, timp în care am înțeles că sunt departe de a-mi cunoaște limitele și că dragostea le împinge mereu spre alt orizont.”
După cum bine ştim cu toții, fiecare dintre noi are o anumită imagine despre ce înseamnă psihoterapia şi mersul la cabinetul unui psiholog. Care este imaginea care-ți apare ție?
“Eram neîncrezător și mă amuza imaginea semiclișeistică din filme. Îmi plac canapelele, dar le-aș folosi mai degrabă pentru altceva. În plus, suna ca o kestie fashionable si superficială. Mai exista probabil în capul meu și mentalitatea asta de geto-dac, care zice că bărbatul adevărat nu are nevoie de terapie, e suficient că are păr pe piept. Sau că țăranii români nu aveau timp de depresie, că erau prea cocoșați de muncă. Finalmente, s-a dovedit o chestiune de încredere, peste care am reușit să trec atunci când am găsit un terapeut pe care să îl validez și intelectual și, mai ales, uman.”
În mentalitatea comună, când alegi să începi un program de terapie, să mergi la psiholog esti judecat și catalogat. Ce îndemn le-ai da oamenilor pentru a depăși mai ușor stigmele din jurul lor?
“Știu că la noi se folosește destul de mult duhovnicul – și pentru psihic, și în loc de medicamente, alături de untul pământului, care se știe că face bine la apoteoză. Există o continuare amuzantă și înțeleaptă la clișeul tradițional românesc: Ce o să zică lumea? Și, ce a zis lumea?! Nu cred că se mai știe, asta în cazul în care chiar a zis ceva despre mersul la terapie, care sigur nu are nicio legătură cu un diagnostic de buba la scufiță. Eu am înțeles înainte de a face pasul spre terapie că nu vorbesc despre toate gândurile mele și că am nevoie să mă sfătuiesc cu cineva, nu să cer sfaturi. Eu acord o valoare terapeutică unei anume intensități a conversației – e și spovedania pe aici, doar că în alți parametri. Așa că dacă apare stigma, să o privim ca pe o ocazie perfectă de a face curățenie în lista de prieteni și cunoștințe. Și să ne vedem de treabă. Are noul meu alter ego din social media, Nea Maste, un dicton: E și lumea rea, dar și tu ești foarte prost.”
Se tot vorbește mai nou despre ”masculinitatea toxică”. Crezi că este o insultă la adresa bărbaților, o feminizare a lor sau ar trebui ca exprimarea emoțiilor să nu fie asociată cu masculinitatea?
“Eu zic că reprimarea emoțiilor e o normă socială, care pornește din același izvor al tâmpeniei: Ce o să zică lumea? O să par gay dacă port cămașă roz și nu îmi pocnesc partenera? Și nu știu dacă ține de un cult al masculinității – sau al feminității, care poate fi la fel de toxică – cât de lipsa de comunicare, de educație, alienare și sentimentul că trebuie să fii un fel de Iron Man, un crucișător care sparge impasibil valurile vieții. Emoțiile sunt ale oamenilor, indiferent de sex și, având atâtea rafturi de poezie bună scrisă de bărbați, cred că specia nu are nicio problemă. E posibil doar ca lumea sau societatea modernă să li se pară unora mult mai de luat în serios, decât de ironizat.”
Mai mult, se spune că bărbaților le este mereu foame deoarece este singura emoție care ”le este permis” să și-o exprime. Crezi că justifică în vreun fel pasiunea ta pentru gătit?
“Zona de plăcere a gătitului depășește foamea și face pasul spre știință. Sau spre exprimare personală. Eu privesc gătitul, pentru care nu am o pasiune – sunt doar înzestrat natural pentru asta, ca pe un teritoriu de exprimare a emoțiilor și empatiei, un fel de spațiu poetic, chiar dacă miroase a prăjeală. Dar sunt convins că există și membri ai speciei pentru care emoțiile se exprimă mai bine alături de muștar, adică sunt mici.”
Nu te ferești să vorbești public despre o perioadă în care lucrurile nu au fost tocmai roz. Crezi că ajută să vorbim despre perioadele acestea?
“Cred că ne ajută să vorbim, dar mai mult în spațiul privat. Cu terapeutul, de exemplu. De când cu Ted-ul lui Brene Brown, toată lumea e atât de vulnerabilă și atât de open, că zici că ești prizonier într-o ședință de terapie colectivă. În măsura în care discernământul îți confirmă că împărtășirea unei experiențe le-ar putea fi de folos altora, poate e bine să o faci. Dar nu cred că trebuie să îi folosim pe cei din jur pe post de paratrăsnete sau să încercăm să devenim mai interesanți arătându-ne bubele și cicatricile. Asta e imatur și narcisist.”
Crezi că te face mai puțin bărbat să admiți că ai nevoie de ajutor?
“Revenim la masculinitatea toxică și la substratul geto-dac, imun la depresie și prostii din astea, cum ar veni. Deși sună ridicol, acest model de percepție cred că face ravagii printre bărbații care susțin că boys will be boys. Atât s-a putut. Mie nu mi se pare valid, cu atât mai mult cu cât am trecut și eu prin această mișcare de rezistență și am încercat să mă vindec singur. Mi-a luat aproape 3 ani să ies din depresie și cred că aș fi fost mult mai eficient, dacă nu mi se părea feminin să caut un terapeut. Acum l-am găsit și am regretul că nu pot fi prieten cu el, deși știe aproape la fel de multe despre mine, ca și posesorul fostului meu număr de telefon. Asta ar fi o glumă.”
Tu ești tot timpul energic, vesel și dispus să-i înveselești pe cei care te ascultă. Cum reușești să faci asta zi de zi?
“NU sunt deloc energic, sunt leneș și hedonist, sunt mai degrabă pesimist și ironic – dar cred că, dacă tot îmi vine să mă trezesc devreme, pot fi ceva mai responsabil. Adică îmi activez un soi de simț al empatiei sociale și mă gândesc că ascultătorilor le prinde foarte bine să le mute cineva gândurile de la borhotul zilnic. Așa că mă ajut și pe mine, în același timp., E o stare destul de suspectă, vecină oarecum cu acel tip de dedublare a actorului care intră în hainele personajului. Eu nu devin altcineva, ci intru în contact cu un strat al personalității sau minții mele la care aș vrea să am mai mult acces. Ține mai degrabă de copilărie, de lipsa de inhibiții, de cutume sociale sau verbale. E o formă de eliberare și explorare. Iar rezultatul pe care îl caut este să mă surprind și eu pe mine. În ultima jumătate de an, a fost și mai interesant să fiu în formă dimineața la radio, pentru că în restul zilei eram absorbit de vizitele la spital, unde aveam grijă de tatăl meu. Și mai interesant a fost să fac asta știind că e posibil oricând să primesc Acel telefon. Dacă vi se pare cazul, accept să îmi donez creierul științei. Deși e posibil să conțină doar bule de șampanie, până atunci.”
Ai scris despre fericire în cartea ta “Fericirea e un ac de siguranță”. Crezi că mersul la psiholog poate fi un ac de siguranță pentru cei care caută fericirea?
“Simbolistica acului de siguranță e una cu suficiente nuanțe contrastante. De-asta mi se și pare foarte puternică – și nu mi se pare. Mama încă mai poartă un ac de siguranță în hainele de casă, eu m-am înțepat de suficiente ori într-un ac desfăcut brusc, la Brăila cei care traversau Dunărea înot aveau ac de siguranță prins în slip, ca să scape de cârcei – și mai e și dimensiunea magică, după care pun punct. Nu mă simt în stare să arăt drumul către fericire, dar cred că o bună comunicare cu tenebrele și luminile noastre ne poate aduce mai aproape de starea aceea pe care o avem după ce tragem aer curat în piept sau când ne întindem, sau când mușcăm dintr-un măr și e suficient așa, să vezi fericirea ca pe spațiul care te desparte de următoarea întrebare.”
