Cleptomania reprezintă o tulburare psihică caracterizată prin impulsul irezistibil de a sustrage obiecte, chiar dacă persoana afectată nu are nevoie de acestea sau nu le poate utiliza.
Ce este cleptomanie – Definiție și caracteristici
Această afecțiune – numită popular și ”boala furtului” – se încadrează în categoria tulburărilor de comportament și de control al impulsurilor și se manifestă prin următoarele trăsături distinctive:
- Dorința intensă și recurentă de a fura obiecte, de regulă de valoare redusă
- Tensiune crescândă anterioară comiterii furtului
- Senzație de plăcere, satisfacție sau eliberare în timpul și imediat după sustragere
- Sentimente de vinovăție, rușine și remușcări ulterioare episodului de furt
- Absența motivației materiale sau personale pentru obiectele sustrase
Indivizii care suferă de cleptomanie nu fură din rațiuni financiare sau din dorința de a dobândi bunuri materiale. În majoritatea cazurilor, obiectele sustrase sunt aruncate, donate sau ascunse, fără a fi utilizate vreodată. Acest comportament compulsiv se diferențiază de furtul obișnuit prin lipsa premeditării și a urmăririi unui câștig personal.
Cleptomania este considerată o tulburare a furtului deoarece persoanele afectate nu pot controla impulsul de a sustrage, în pofida consecințelor negative și a dorinței de a înceta acest comportament. Această afecțiune poate avea un impact semnificativ asupra vieții sociale, profesionale și personale a celui afectat, conducând adesea la probleme juridice, financiare și relaționale.
Cauzele cleptomaniei și factorii de risc
Pentru a înțelege mai bine complexitatea acestei tulburări, este esențial să explorăm cauzele și factorii de risc asociați cleptomaniei. Deși etiologia exactă rămâne incomplet elucidată, cercetătorii au identificat mai mulți factori care pot contribui la dezvoltarea acestei afecțiuni:
Factori neurologici
- Dezechilibre ale neurotransmițătorilor cerebrali, în special serotonina și dopamina
- Activitate neuronală redusă în regiunile cerebrale responsabile de inhibiție și control al impulsurilor
- Potențiale diferențe structurale în anumite zone ale creierului
Factori genetici și familiali
- Predispoziție genetică – persoanele cu rude de gradul I diagnosticate cu cleptomanie prezintă un risc sporit
- Istoric familial de tulburări de dispoziție, anxietate sau consum de substanțe
Factori psihologici
- Traume sau experiențe stresante din perioada copilăriei
- Sentimente de neglijare emoțională sau lipsă de afecțiune
- Necesitatea de a compensa anumite carențe emoționale
Cleptomania este frecvent asociată cu alte afecțiuni psihice, care pot acționa ca factori de risc sau pot exacerba simptomatologia. Înțelegerea acestor cauze și factori de risc poate contribui la elaborarea unor strategii terapeutice mai eficiente și la prevenirea agravării manifestărilor clinice.
Simptomele și manifestările cleptomaniei
Identificarea simptomelor și manifestărilor cleptomaniei este crucială pentru diagnosticarea și tratarea eficientă a acestei tulburări. Cleptomania se caracterizează printr-o serie de comportamente și trăiri specifice care o diferențiază de furtul obișnuit:
- Impulsul irezistibil de a sustrage obiecte, chiar în absența necesității sau utilității acestora
- Tensiune crescândă și anxietate anterioară comiterii furtului
- Senzație de plăcere, satisfacție sau eliberare în timpul și imediat după sustragere
- Sentimente intense de vinovăție, rușine și mustrări de conștiință ulterioare episodului de furt
- Absența motivației materiale sau personale pentru obiectele sustrase
- Furt spontan și neplanificat, fără implicarea unor complici
Persoanele afectate de cleptomanie experimentează adesea un ciclu repetitiv de comportamente și emoții care include acumularea tensiunii, impulsuri copleșitoare de a fura, ameliorare temporară a anxietății în timpul sustragerii, și sentimente puternice de vinovăție și rușine ulterior.
Cleptomania poate avea repercusiuni semnificative asupra vieții sociale, profesionale și personale a celui afectat, conducând frecvent la probleme juridice, financiare și relaționale. Indivizii care suferă de această tulburare trăiesc adesea cu teama constantă de a fi descoperiți și pot dezvolta anxietate și depresie ca urmare a comportamentului lor compulsiv.
Diagnosticarea cleptomaniei
Procesul de diagnosticare a cleptomaniei este complex și necesită o evaluare minuțioasă din partea specialiștilor în sănătate mintală. Pentru a stabili un diagnostic precis, medicii psihiatri și psihologii clinicieni parcurg, de regulă, următoarele etape:
- O anamneză detaliată a pacientului
- Evaluare psihologică prin intermediul interviurilor clinice și testelor standardizate
- Excluderea altor afecțiuni medicale sau psihiatrice care ar putea explica comportamentul
Un aspect esențial în diagnosticarea cleptomaniei este identificarea următoarelor criterii:
- Impulsul recurent și irezistibil de a sustrage obiecte care nu sunt necesare pentru uz personal sau valoare financiară
- Senzația crescândă de tensiune anterioară comiterii furtului
- Plăcere, satisfacție sau eliberare în timpul săvârșirii sustragerii
- Furtul nu este comis ca răspuns la halucinații sau idei delirante
- Comportamentul nu poate fi explicat mai adecvat prin alte tulburări psihice
Diagnosticul precoce și precis al cleptomaniei este crucial pentru inițierea unui tratament eficient și prevenirea consecințelor negative pe termen lung ale acestei tulburări. În unele cazuri, poate fi util să se efectueze și un test de screening pentru ADHD la adulți, deoarece există uneori o suprapunere între simptomele acestor două afecțiuni.
Tratamentul cleptomaniei
Odată stabilit diagnosticul, următorul pas crucial este elaborarea unui plan de tratament personalizat. Abordarea terapeutică a cleptomaniei necesită o strategie complexă și individualizată, îmbinând diverse metode pentru gestionarea eficientă a impulsurilor și comportamentelor compulsive. Principalele opțiuni de tratament includ:
Psihoterapia
Terapia cognitiv-comportamentală (TCC) reprezintă principala metodă de intervenție în cazul cleptomaniei. Aceasta asistă pacienții în identificarea și modificarea tiparelor de gândire și comportament problematice, dezvoltarea strategiilor de gestionare a impulsurilor, și însușirea tehnicilor de prevenire a recăderilor. În unele cazuri, poate fi benefică și abordarea tulburărilor obsesiv-compulsive, care pot fi asociate cu cleptomania.
Tratamentul medicamentos
Deși nu există un medicament specific aprobat pentru tratarea cleptomaniei, anumite substanțe pot contribui la reducerea simptomelor, inclusiv antidepresive, antagoniști ai receptorilor opioizi, și stabilizatori ai dispoziției.
Terapii complementare
Pe lângă psihoterapie și medicație, alte abordări pot susține procesul de recuperare, cum ar fi grupurile de suport, terapia prin artă, și tehnicile de relaxare și mindfulness.
Modificări ale stilului de viață
Adoptarea unui stil de viață echilibrat joacă un rol crucial în managementul cleptomaniei, incluzând dezvoltarea unor rutine zilnice sănătoase, practicarea exercițiilor fizice regulate, și însușirea tehnicilor de reducere a stresului.
Cleptomania la copii și adolescenți
Este important să recunoaștem că cleptomania nu afectează doar adulții, ci poate apărea și la copii și adolescenți. Manifestările acestei tulburări la tineri prezintă anumite particularități care necesită o abordare specifică:
Cleptomania poate afecta și copiii sau adolescenții, manifestându-se prin comportamente specifice vârstei. La copii, această tulburare se poate dezvolta încă de la vârste fragede. În cazul adolescenților, cleptomania poate fi asociată cu dorința de integrare socială și de atragere a atenției.
Manifestările cleptomaniei la copii pot include sustragerea repetată de obiecte mărunte, adesea lipsite de valoare practică, și incapacitatea de a rezista impulsului de a lua lucruri care nu le aparțin. La adolescenți, cleptomania poate prezenta o complexitate sporită și poate implica factori sociali și emoționali suplimentari.
Tratamentul cleptomaniei la tineri necesită o abordare complexă și personalizată, incluzând evaluare psihologică completă, terapie cognitiv-comportamentală adaptată vârstei, și implicarea familiei în procesul terapeutic. Este esențial ca părinții și educatorii să abordeze cleptomania la copii cu înțelegere și fără judecăți de valoare.
Cu sprijin adecvat și intervenție terapeutică specializată, copiii și adolescenții care suferă de cleptomanie pot învăța să-și gestioneze impulsurile și să dezvolte comportamente sociale adaptative.
