“Parentingul la singular” este o provocare emoțională majoră, într-o familie monoparentală. Evenimentele traumatice sau divorțul și separarea pot aduce părintele rămas singur, în situații emoționale limită. Chiar dacă conjunctura prezintă aspecte sensibile și multe bătălii de câștigat, poate o mama să fie și tată? Poate oare un tată să fie și mamă?
Specialistul ATLAS Roxana Grigorean Ștefan ne spune cum face față un părinte singur situației și cum “compensarea” celuilalt părinte poate deveni nocivă.
A fi părinte singur nu este deloc ușoară și implică multe resurse – de timp, materiale și emoționale. Uneori, însă, circumstanțele ne aduc în punctul în care este nevoie să gestionăm cât mai echilibrat o situație deloc echilibrată.
„Trebuie să fiu și mamă și tată”,ați auzit, probabil, la mulți părinți care își cresc copiii singuri. Se întâmplă fie pentru că au divorțat, s-au separat sau celălalt părinte nu se implică în creșterea copilului. Alteori se întâmplă ca părintele să fie plecat sau și mai grav, decedat.
Oricât de mult își dorește însă un părinte dintr-o familie monoparentală să nu se simtă pierderea sau lipsa celuilalt părinte, și în mod cert contextul îl determină să se implice mult mai mult, este important să știm chiar de la început că el nu poate compensa absența celuilalt. Această încercare de „compensare” poate fi nocivă.
Astfel, poate cel mai important lucru este să facem tot ce ține de noi pentru ca și celălalt părinte să fie prezent și să-i dăm spațiu să se implice, chiar dacă nouă ne-a greșit, ne simțim trădați și nedreptățiți sau nu suntem 100% de acord cu stilul lui de parentaj. Atât timp cât decizia de a avea un copil le aparține ambilor parteneri, responsabilitatea creșterii le revine amândurora. Poate fi greu de acceptat, mai ales atunci când valorile celuilalt sau stilul de creștere al celuilalt părinte contravine propriilor valori însă, în afara situațiilor de abuz, fiecare dintre cei doi părinți poate decide în ce fel se implică și își crește copilul.
Desigur, părintele rămas nu-și poate asuma responsabilitatea pentru incapacitatea altui adult. Poate să facă tot ce ține de el pentru a încuraja, facilita interacțiunea cu celălalt, însă nu este responsabilitatea sa dacă celălalt decide să nu se implice sau nu poate să facă acest lucru, din varii motive.
De ce o mamă nu poate fi și tată sau un tată nu poate fi și mamă?
Să încerci să fii două persoane în același timp este imposibil și creează o presiune enormă asupra ta, ca individ, presiune care se va transfera și asupra copilului. Copilul nu are nevoie, ca modele de viață, de mame și de tați eroine, care își neglijează total nevoile, dorințele. Dacă celălalt părinte nu își respectă datoria, nu trebuie ca părintele prezent să și-o extindă pe a sa nelimitat, ci să găsească o altă variantă care să îi permită să împartă o parte din responsabilitate.
Presiunea pe care o resimte un copil a cărui părinte se dedică exclusiv lui, înțelegând prin asta că face din copil singurul sens al vieții sale, se va vedea cel mai adesea în faptul că el va face tot ce poate să-și mulțumească părintele rămas, renunțând uneori la a mai fi el însuși. El se poate supraresponsabiliza, încercând să își facă mulțumit părintele rămas sau se poate maturiza prematur, transformându-se artificial într-un partener de viață.
Această problemă nu este limitată la familiile monoparentale, ci este deseori observabilă și în familiile unde sunt conflicte, iar adulții nu și le pot rezolva, implicând conștient sau inconștient copilul în această tranzacționare. Acest lucru a fost observat și de psihoterapeutul de familie Jesper Juul în „Copilul tău competent”. Ce trebuie să înțelegem este că există o tendință mare a copiilor de a se supraresponsabiliza, deși nu ne dorim asta. Ei au nevoie să le arătăm că ne putem descurca și rezolva problemele în relație cu un alt adult, au nevoie să ne simtă competenți și capabili, pentru ca ei să se poată simți în siguranță și liberi.
Nu trebuie să o faci singur
Un alt aspect important este cel al resurselor. Atunci când celălalt părinte lipsește, părintele rămas ar trebui să își împartă responsabilitatea creșterii copilului cu alți adulți, pentru a putea să se ocupe și de propria viață. „It takes a village to rise a child” se aplică și în familiile tipice, dar cu atât mai mult în situațiile în care rămâne atât de multă responsabilitate pe umerii unui singur părinte.
Dacă ești părinte într-o familie monoparentală, este important să îți refaci viața. Acest lucru poate însemna un alt partener, dar poate însemna și familia extinsă sau un cerc de prieteni de încredere care să îți fie suport în această călătorie deloc ușoară.
Este important ca un copil să știe că mama lui nu este nicidecum o persoană singură din punct de vedere social și sexual, la fel și tatăl; că în jurul lor există fie un grup etnic, fie niște prieteni, fie o familie (subliniază psihanalistul francez Francois Dolto în „Când părinții se despart. Cum să prevenim suferințele copiilor”)
Pe lângă beneficiile părintelui, și copilul va avea de câștigat, căci are nevoie de relații de atașament și cu alți adulți, dar și să intre în contact și cu alte modele de comportament, diferite de ale părintelui. Este necesar pentru el să observe mai multe variante de a reacționa sau de a se comporta, pentru a putea alege și pentru a-și putea construi propria identitate.
Și tu ai nevoie de suport
Copiii pot devin supra responsabili în familiile divorțate în care unul dintre părinți a rămas într-o situație critică, marcată de sentimente de disperare, amărăciune și tristețe paralizantă (Jesper Juul în „Copilul tău competent”, referindu-se la nevoia intrinsecă a copiilor de a coopera și de a se simți valoroși.)
Apropierea mai mare a unui copil față de un părinte poate să însemne, deci, faptul că îl consideră pe acel părinte mai „suferind”, iar copilul se transformă în salvatorul lui, ceea ce nu este rolul unui copil să facă.
Acest lucru poate fi contracarat printr-o rețea solidă de suport, căci lucrurile prin care trece un părinte singur nu sunt deloc ușoare. Desigur că vor fi momente în care te vei simți trist, copleșit, epuizat, anxios, dar aceste emoții nu îl vor afecta pe copil dacă ți le gestionezi ca un adult responsabil, în relație cu alți adulți. Este important pentru copil să vadă că te descurci și, chiar și atunci când întâmpini situații dificile, că știi să ceri suport și să găsești o soluție. Nu uita că tu ești un model pentru el, iar situațiile dificile pot fi și ocazii de învățare.
Cum gestionăm lipsa
Atunci când este vorba de o pierdere sau de o neimplicare din partea celuilalt părinte, copilul va suferi și va resimți lipsa. Treaba celuilalt părinte este să valideze această suferință și să îi ofere suport emoțional copilului. Oricât de dureros este, nu îl poate scuti de suferință, iar o pierdere rămâne o pierdere.
Suferința copilului în cazul unui divorț este absolut normală. Anormal este să ne prefacem că ea nu există:
Ceea ce produce drame pe viitor este ceea ce nu a produs drame în copilărie. (Dolto)
De asemenea, copilul are nevoie să i se spună lucruri bune despre celălalt părinte, chiar dacă acesta are uneori comportamente nedorite. Copilul se simte legat de amândoi și lucrurile urâte la adresa celuilalt vor deveni pietre grele pe care le va căra după el mult timp. Reafirmarea dragostei ambilor părinți față de copil este extrem de necesară, copilul își pune la îndoială identitatea prin faptul că lipsa dragostei dintre adulți dispare, de aceea este necesar să i se spună că părinții nu regretă relația avută și că îl iubesc în continuare.
Amintește-ți că nu ești singur
Rolul de părinte singur nu este nici ușor, nici comod. Suferința pierderii este și la părinte și la copil. Momentele de epuizare vor fi dese. Uneori, va fi nevoie de eforturi mult mai mari decât atunci când responsabilitatea se poate împărți la doi. De aceea, amintește-ți că nu ești singur. Ajutorul și suportul sunt esențiale pentru ca tu să îi poți oferi copilului tău ceea ce îți dorești: o viață bună, la care ai dreptul și tu.
