Lecțiile 1 și 2 au acoperit ce este un atac. Aceasta explică de ce se escaladează în loc să se întâmple pur și simplu.

Totul începe cu o senzație. Nu neapărat una alarmantă — o bătaie sărită, ridicarea prea rapidă în picioare, cafeaua, căldura, coada unui guturai, un etaj urcat pe scări. Ceva din zgomotul obișnuit al unui corp viu.

Apoi senzația este citită. Rapid, fără cuvinte, înainte de orice gând formulat: ceva nu e în regulă. Iar acea citire este ea însăși o detectare de amenințare, deci declanșează alarma — mai multă adrenalină, senzații mai intense. Ceea ce devine mai multă dovadă că ceva nu e în regulă.

Ce se întâmplă se împarte în două componente, iar împărțirea este utilă fiindcă cele două se rezolvă diferit:⁴

• Condiționarea interoceptivă — „anxietate învățată focalizată pe stări interne prin asocieri aversive — de exemplu, a învăța să fii anxios în legătură cu o frecvență cardiacă crescută din cauza unei asocieri anterioare între frecvența cardiacă crescută și un atac de panică”.⁴ O asociere simplă: această senzație, apoi acea teroare. Nu are nevoie de acordul tău și nu răspunde la argumente.
• Interpretarea greșită — „interpretarea greșită a senzațiilor ca semne ale morții iminente, pierderii controlului și altele”.⁴ Citirea în sine, care poate fi examinată și care face obiectul Unității 2.

Două consecințe decurg de aici și explică multe lucruri.

Prima: atacurile pot începe înainte să observi ceva. Dovezile sunt explicite: „ușoare modificări ale funcțiilor corporale relevante care nu sunt recunoscute conștient pot declanșa anxietate sau frică condiționată și panică datorită asocierilor anterioare cu panica”.⁴ Declanșatorul poate fi sub pragul de observare. Deci un atac care pare că vine din senin nu este dovada a ceva sinistru — este dovada că semnalul a fost mic.

A doua este mai ciudată și lămurește o întrebare pe care oamenii o găsesc înfricoșătoare: această condiționare poate declanșa atacuri în timp ce dormi. Panica nocturnă funcționează „printr-un proces de condiționare interoceptivă, prin care senzațiile somatice de nivel scăzut ale activării sau anxietății devin stimuli condiționali”, iar aceste răspunsuri „nu depind de conștientizarea declanșatoarelor”.⁴ A te trezi în mijlocul unui atac nu înseamnă că a venit dintr-un coșmar sau din ceva îngropat adânc. Înseamnă că semnalul a fost fizic și nu erai treaz să-l observi.

Există o a treia consecință, care modelează viața de zi cu zi. Odată ce o senzație a devenit un semnal, începi să o monitorizezi. Iar acea monitorizare nu este neutră: atenția îndreptată spre interior găsește lucruri. Corpurile produc un flux constant de senzații minore pe care nimeni nu le observă în mod normal — un freamăt, o strângere, o ușoară amețeală la ridicare — iar monitorizarea le scoate la suprafață în mod fiabil.

Astfel, vigilența menită să îți dea avertizare timpurie ajunge să furnizeze buclei materialul de care are nevoie. De aceea orele de după un atac sunt orele cu cel mai mare risc pentru un alt atac, și de aceea Lecția 2 spunea că coada lungă contribuie la recurență.

Unde intervine atunci programul? Nu la senzație — nu poți opri un corp să aibă senzații. La citire și la ce faci după aceea. Acestea sunt cele două puncte accesibile ale buclei, și ele fac obiectul Unităților 2 și 3.